fotoklipa
apicultor
 Din: Bucuresti-giurgiu
Inregistrat: acum 14 ani
Postari: 720
|
|
Prin aceste postari nu doresc a aduce vreo jignire nimanui,incerc impreuna cu dumneavoastra sa gasim expilicatii logice.
A SE CITII CU ATENTIE
Supranaturalul, perceput în general ca şi ansamblu de semnificaţii simbolice şi de acţiuni prin intermediul cărora oamenii caută şi interpretează forţele care definesc Universul, facilitează trecerea oamenilor din ordinea seculară a realităţii către sacru. Însă nu toate societăţile studiate de antropologi realizează diferenţa dintre sacru şi profan, dintre natural şi supranatural.
Religia, în sens larg, fără a cita în prealabil o serie de definiţii consacrate sau specializate, reprezintă un sistem de credinţe şi practici prin intermediul căruia un grup uman face faţă problemelor de zi cu zi (Yinger 1957, 9), fie la nivel colectiv, fie răspunzând nevoilor spirituale individuale.
Sociologia religiei reprezintă studiul ştiinţific al căilor prin care societatea, cultura şi personalitatea influenţează religia, originea ei, doctrinele, practicile şi tipurile de grupuri care o exprimă (Yinger 1958, 487-488). În consecinţă, sociologia religiei poate fi definită drept analiză a religiei ca fenomen social (Zamfir, Vlăsceanu 1998, 501). În opinia lui Émile Durkheim, funcţia religiei este aceea de a afirma superioritatea morală a societăţii asupra membrilor săi, menţinând solidaritatea societăţii (Durkheim 1995, 54). Un alt sociolog al religiei, Joachim Wach, împărtăşea convingerea lui Durkheim, considerând că „o religie trebuie să creeze şi să întreţină relaţii sociale prin însăşi natura sa” (Wach 1997, 51).
Pe de altă parte, pentru antropolog, în ceea ce priveşte preocuparea pentru problema religioasă, fundamental rămâne aspectul raporturilor dintre credinţe, comportamente şi structurile sociale (Rivičre 2000, 75). Alfred Reginald Radcliffe-Brown considera că religia deserveşte scopul de menţinere a ordinii sociale, că reprezintă o parte esenţială a mecanismului social, o „parte a sistemului complex prin care fiinţele umane pot trăi laolaltă într-un aranjament ordonat de relaţii sociale” (Radcliffe-Brown 2000, 143-144).
Riturile, în viziunea lui, nu reduc incertitudinea şi anxietatea indivizilor în raporturile cu divinitatea, ci o generează, în schimb au o funcţie socială specifică, respectiv menţinerea şi transmiterea de la o generaţie la alta a unor sentimente de care depinde organizarea societăţii (Radcliffe-Brown 1964, 137-138).
La modul general, un rit poate fi definit ca sumă a practicilor realizate pentru adorarea unei divinităţi (Scheid 1995, 18). Sociologia este în principal interesată de rituri şi forme care reflectă o experienţă foarte precisă, care integrează un grup religios şi îl separă totodată de lumea exterioară, pentru a face din el o unitate sociologică. Funcţia integrativă a ritului, aşadar, este aceea de a asigura socialului permanenţa, acţionează ca un mecanism de control social, fiind legată de o morală a respectului şi a sancţiunii, dar dă şi naştere unei comuniuni între credincioşi (Rivičre 2000, 20).
Cl. Geertz consideră că „(…) Religia este un sistem de simboluri care acţionează astfel încât să trezească în oameni motivaţii şi dispoziţii puternice, profunde şi durabile (…)” (Geertz 1966, 4). Prin reguli şi roluri ritul, ca de altfel şi religia, întăreşte legătura socială şi unifică simbolic o comunitate. În virtutea acestui fapt, în numeroase tipuri de societăţi, adoraţia realizată de către grup avea o importanţă mult mai mare decât adoraţia individuală, care în fond nu avea prea multă valoare în sine din punct de vedere social, reflectând interesul imediat al actantului religios. Poate din acest motiv sociologii au etichetat religia drept o instituţie conservatoare, întrucât una dintre sarcinile ei fundamentale este aceea de a legitima acţiunile elitei conducătoare (Schoenfeld 1992, 111).
Referitor la raportul existent între viaţa religioasă şi viaţa politică în ansamblu, reprezentanţii demersului funcţionalist în antropologie socotesc religia ca fiind un element care asigură sprijinul moral şi ideologic pentru asigurarea status quo-ului. În acest context, religia devine importantă în vederea asigurării stabilităţii sociale (Schoenfeld 1992, 112).
. Unele voci susţin faptul că se poate vorbi de o latură obiectivă a religiei, generată de o serie de factori ai diferenţierii sociale, cum ar fi ocupaţiile, rangul şi proprietatea. Pe de altă parte însă, frecvent se discută şi despre o religie subiectivă, în care se fac remarcate experienţe similare ale sacrului şi care nu ţin de stratificare socială, având ca atare un caracter integrator (Wach 1997, 55-56).
Diferenţierile de gen pe plan social sunt prezente şi în societăţile mai simple, de pildă cele de vânători-culegători (Giddens 2000, 261), dar şi astăzi, în numeroase cazuri, femeile sunt legate mai mult de mediul domestic, bărbaţii având o proiectare mai accentuată în viaţa publică. Diferenţierea şi stratificarea socială manifestă o influenţă clară asupra expresiei experienţei religioase. Categoriile sociale mai modeste sunt, de regulă, caracterizate printr-o simplitate mai pronunţată a credinţei şi cultului, pe când straturile sociale superioare patronează rituri mai elaborate, cheltuie probabil şi mai mult cu demonstrarea devoţiunii lor.
Un element indispensabil în operaţionalizarea conceptelor care vizează analiza diferenţierilor sociale în cadrul manifestărilor de natură religioasă este şi cel de structură socială. Structura socială poate fi definită ca ansamblu al relaţiilor relativ stabile care caracterizează sistemul social al unei societăţi, fiind alcătuită din comunităţi, colectivităţi, clase, categorii şi grupuri sociale (Zamfir, Vlăsceanu 1998, 612-613). Structurile sociale există doar acolo unde oamenii le reproduc (Sayer 1999, 119).
În sens mai larg, religia presupune folosirea simbolurilor sacre în credinţe şi acţiuni. Antropologia nu este preocupată de latura dogmatică a formelor de manifestare religioasă ci mai degrabă de modul în care oamenii construiesc o perspectivă religioasă asupra Lumii.
Cosmologia, sau filosofia cauzelor fundamentale şi a proceselor care determină derularea faptelor în Univers, este în mod covârşitor influenţată de mediul în care oamenii trăiesc, fiind strict dependentă de capacitatea de adaptare şi de structura socială a acestora.
Religia nu reprezintă stricto sensu o problemă legată de credinţă, ea presupune prezenţa unor modele instituţionalizate de comportament care sunt reflectate într-o serie de forme cum ar fi ritualurile, ceremoniile, etc., forme prin care sunt exprimate credinţele religioase. În virtutea acestui fapt, participarea la un ritual, la o mesă, etc., au în primul rând rolul de a indica apartenenţa individului la o comunitate, apartenenţă care în fond oferă şi o oarecare senzaţie de siguranţă.
Oricare religie, ca sistem de credinţe şi ritualuri împărtăşite, legate de sacru (Goodman 1997, 284), îndeplineşte din perspectivă socială o serie de funcţii. Astfel pot fi amintite: 1. funcţia cognitivă, cuprinzând toate străduinţele de încercare de explicare a lumii; 2. funcţia acţională, sau încercarea de a controla forţele supranaturale prin ritualuri şi culte; 3. funcţia socială, de importanţă majoră în contextul care ne interesează aici. Prin intermediul funcţiei sociale (Goodman 1997, 286) religia asigură coeziunea socială şi controlul social.
În ceea ce priveşte asigurarea coeziunii sociale, religia se manifestă ca o forţă unificatoare în cadrul societăţii, asigurând un ansamblu împărtăşit de idei, valori şi norme în jurul cărora oamenii pot forma o identitate comună. Religia are caracter unificator, stabilind un limbaj comun, este liantul care leagă un grup, oferind un ansamblu comun de valori. Referitor la funcţia de control social a religiei, normele societăţii sunt de multe ori bazate pe o sumă de idei religioase. Acţiunile conducătorilor în numeroase cazuri sunt legitimate prin religie.
Sincretismul religios poate fi definit ca fuziune a unor culte ori mişcări religioase. În situaţiile contactului intercultural, religiile manifestă tendinţa de a interacţiona, fie spontan, fie prin adaptare intenţionată. Procesul sincretismului este fundamental pentru înţelegerea dezvoltării religioase. Religio în Lumea Romană reprezenta forma legală şi acceptată a raporturilor dintre oameni şi divinităţi, exprimând legătura care unea omul cu divinitatea dar şi fixarea la o formulă cultică verificată. Întreaga viaţă cotidiană a romanului, precum şi oricare act al activităţii sale erau prin religio înconjurate de o cazuistică sacral-juridică (Wach 1997, 19).
Există însă şi forme de manifestare a puterii în raporturile legate de cult în particular şi de religie în ansamblu. Astfel, cei care intră în contact cu Divinitatea vor deţine în permanenţă un statut unanim recunoscut de societate. De pildă, de un astfel de statut se bucură liderii religioşi de oriunde, fie că este vorba de şamanii tribului Inuit, capabili să îşi părăsească trupul pentru a intra în contact cu zeii, fie bătrânii aborigeni din Australia care deţin monopolul elementelor fundamentale ale religiei lor, sau Papa, autoritatea supremă a Bisericii Catolice.
Dogma religioasă majoritară într-o societate, sau altfel spus sistemul formal de credinţe, reflectă şi susţine interesele celor aflaţi la putere. La populaţia Mardudjara de pildă, ideologia religioasă susţine inechitatea socială dintre bărbaţii iniţiaţi şi cei neiniţiaţi, dar şi inechitatea dintre femei şi bărbaţi.
Forţa sistemelor religioase este conferită de calitatea ei transcedentală, dobândită în virtutea legăturii cu adevăruri poziţionate pe un palier superior faţă de capacitatea de comprehensiune a oamenilor. Existenţa zeilor sau veridicitatea miturilor nu poate de aceea fi dovedită, individului rămânându-i doar două opţiuni: a crede sau a nu crede.
Credinţele religioase sunt centrate sistematic în jurul unui nucleu de concepte care fac referire la natura lucrurilor şi care sunt prezentate într-o formă simbolică, iar nucleul este cel care dă direcţia şi sensul sistemului de credinţe prezent la un grup uman.
De pildă adepţii unui cult religios înfiinţat în Jamaica, Rastafarienii, împărtăşesc convingerea că sunt nemuritori, divinizându-l pe împăratul etiopian Haile Selassie. Omul de culoare, în viziunea lor, reprezintă reîncarnarea străvechiului Israel şi trăieşte în exil din vina albilor iar jamaica reprezintă Babilonul zilelor moderne (Barrett 1977, 104). Originile istorice ale credinţei sincretice a rastafarienilor, o credinţă a oprimaţilor, sunt Creştinismul şi învăţăturile lui Marcus Garvey, un activist american pentru drepturile negrilor care susţinea legătura afro-americanilor cu Africa.
Sistemele religioase se află de cele mai multe ori în legătură directă cu elementele de semnificaţie majoră din viaţa unei comunităţi. În cadrul societăţilor tribale aceste elemente sunt pământul, fertilitatea, procreerea, în sens larg toate aspectele direct legate de perpetuarea comunităţii.
Un moment de turnură majoră în religie l-a reprezentat implementarea agriculturii. Din acest moment divinităţile, rugăciunile şi ritualurile au început să graviteze în jurul elementelor care o influenţează, respectiv ploaia, timpul, dezastrele naturale, etc. Mayaşii de pildă au avut un sistem religios compus din divinităţi cu caracter agrest care îşi exercitau patronajul divin asupra fenomenelor meteorologice dar în special asupra ploii.
Anthony Wallace propune patru categorii majore de religie, asociate cu cu tipuri particulare de adaptare şi formare socială (Wallace 1966):
Tipul 1 (şamanist): caracterizat de existenţa unui cult individualist, prezent la grupuri independente a căror activitate gravitează aproape în exclusivitate în jurul asigurării subzistenţei (prezent la populaţia Inuit şi la triburile din Siberia);
Tipul 2 (comun): se remarcă prin faptul că la practicile şamanice se adaugă existenţa unor instituţii religioase comune. Acest tip prezintă ca şi particularitate existenţa unei adunări ocazionale a membrilor societăţii purtătoare cu scop ceremonial, vizate fiind o serie de practici religioase legate de anotimpuri şi de recolte dar şi rituri de trecere;
Tipul 3 (Olimpian): prezintă ca particularitate că la trăsăturile prezente deja la tipurile 1 şi 2 se adaugă prezenţa castei preoţeşti structurate ierarhic. Tipul acesta de religie se remarcă şi prin existenţa unei ierarhii de divinităţi, patronată de un număr variabil de zei supremi;
Tipul 4 (monoteist): însumează toate particularităţile de cult precizate la tipurile anterioare doar că zeii şi zeiţele sunt supuse controlului unei singure fiinţe supreme. Tipul se află în strânsă legătură cu evoluţia statului ca formă de autoritate şi a puterii centralizate.
Simbolurile religioase.
Cu toate că majoritatea simbolurilor au caracter universal, există o serie de simboluri specifice pentru fiecare cultură. Diferite elemente cu încărcătură simbolică sunt caracteristice pentru existenţa oamenilor, conducând la o îmbinare între cotidian şi supranatural.
Simboluri culturale specifice. Dacă unele simboluri au caracter universal, marea majoritate prezintă specificităţi culturale iar indivizii au existenţa determinată de aceste simboluri. Astfel, încă de la vârstele timpurii ale vieţii semnificaţia diferitelor simboluri şi reprezentări este învăţată. Acest proces de învăţare este realizat cu ajutorul unor elemente, fie pictograme în cazul populaţiilor primitive, fie prin semne cu încărcătură simbolică: crucea, mielul şi peştele pentru creştini sau semiluna şi steaua lui David.
Prin învăţare, în momentul în care individul se va confrunta cu simbolul va fi implicit generat şi senstimentul religios.
Simbolistica hranei. Consumul ori interdicţia de a consuma anumite alimente sunt legate tot de simbolistica religioasă. În cadrul a numeroase religii, unele plante şi animale îndeplinesc o funcţie simbolică, relevantă din punct de vedere religios. Astfel, anumite alimente nu pot fi consumate sau consumul acestora este permis doar în anumite circumstanţe, preponderent însă în context religios. De pildă în India este cunoscut faptul că vaca este animal sacru şi ca atare carnea ei nu poate fi consumată.
Pentru hinduşi, vaca este „venerată ca şi simbol al căldurii, ca mamă a pământului, producătoare de lapte şi indirect de ghi (unt-n.n.), esenţial la sacrificii. Este pe de altă parte protejată datorită principiului nonviolenţei faţă de toate vieţuitoarele (ahimsa)” (Heston 1971, 192). Marvin Harris, dată fiind situaţia descrisă de mai sus, observă aici o simplă adaptare la mediul înconjurător a oamenilor (Harris 1974). Vacile în opinia sa sunt mai de grabă utile în ceea ce priveşte fertilizarea solului, putându-se discuta, aşadar, despre o investiţie pe termen lung.
Pot însă să-şi facă apariţia şi o serie de sincretisme privind acest fenomen al îmbinării unor simboluri iar consumarea lor nu reprezintă un tabu. De pildă în Africa, la populaţia !Kung, sunt prezente o serie de fenomene generate de interferenţe ale tradiţiilor locale cu altele occidentale. La începutul secolului al XIX-lea, prin intermediul activităţilor specifice desfăşurate de reprezentanţii Societăţii Misionare din Londra, sărbătoarea Crăciunului a ajuns să fie cunoscută şi de triburile Tswana. Ulterior, substratul local s-a contopit cu cel occidental, răspândindu-se la populaţiile pastorale Bantu, chiar şi în cele mai izolate regiuni ale Deşertului Kalahari.
Percepţia băştinaşilor privind Crăciunul fusese restrânsă la ideea cum că ar semnifica sărbătoarea naşterii zeului-şef al omului alb. La amalgamarea tradiţiilor locale şi occidentale a contribuit un obicei Tswana-Herero care prevedea sacrificarea unui taur pentru vecinii Boşimani, ca un gest anual de manifestare a bunelor intenţii. Taurul începuse să fie identificat cu Crăciunul. Începând cu anii 30 ai secolului trecut, de fiecare dată în luna decembrie are loc o întrunire a boşimanilor pentru comercializarea vitelor şi stabilirea căsătoriilor (Borshay Lee 1990, 150).
Practicarea religiei.
Valoarea oricărei religii rezidă în mare parte în activităţile iniţiate în vederea punerii ei în practică. Participarea la ritualurile şi ceremoniile religioase aduce cu sine senzaţia de transcendenţă personală, siguranţă şi uneori chiar extaz, sau măcar un sentiment de apropiere faţă de ceilalţi semeni.
Chiar dacă unele ritualuri par uneori a fi exotice, ele deservesc acelaşi scop ca oricare altă manifestare religioasă oriunde pe Glob, scopul îndeplinirii unor funcţii sociale şi psihologice care sunt identice.
Entităţile şi forţele supranaturale constituie miezul oricărei credinţe. De obicei se face apel la acestea în momentele în care survin o serie de situaţii pe care oamenii nu le pot controla.
Elementele supranaturale pot fi clasificate în: zei şi zeiţe, spirite ancestrale şi fiinţe spirituale non-umane. Cu toate că există o imensă varietate de divinităţi şi spirite, pot fi totuşi întreprinse o serie de generalizări.
Zeii şi zeiţele sunt forţele supranaturale cele mai frecvente. De regulă atribuţia lor este să controloze Universul sau în cazul existenţei mai multora, fiecare deţine sectorul propriu de patronaj divin. Ca model clasic servesc zeii Greciei şi Romei Antice, organizaţi în Pantheon, patronat de câte o divinitate supremă. Însă diferite forme de Pantheon pot fi întâlnite şi în regiunile extra-europene, patronajul suprem fiind exercitat, după caz, de un zeu sau o zeiţă.
Spiritele ancestrale. Prezenţa lor este atestată la populaţiile care realizează diferenţierea, în ceea ce priveşte natura umană, între trup şi spirit vital, după moarte spiritul fiind eliberat.
Spiritele ancestrale sunt privite ca făcând parte din societate, pot fi binevoitoare sau malefice. Comportamentul lor însă nu poate fi prevăzut.
La populaţiile Africii este extrem de mult răspândită ideea de spirit. Aici spiritele ancestrale acţionează aidoma oamenilor. Li se rezervă un loc la masa familiei, chiar dacă sunt invizibile iar dacă sunt neglijate, sunt aducătoare de boli şi chiar de moarte.
Membrii populaţiei Asmat din vestul Noii Guinee practică obiceiul înlocuirii strămoşilor defuncţi. Astfel numele defunctului îi este atribuit unui alt individ care preia implicit funcţia şi sarcinile defunctului.
Spiritele, de regulă, sunt prezente în societăţile în care grupul are la bază relaţiile de descendenţă în acelaşi timp asigurându-se o continuitate temporală.
Animismul reprezintă o credinţă extrem de răspândită, având la bază ideea conform căreia natura este însufleţită prin intermediul unor spirite variate care sălăşluiesc în ape, munţi, păduri, copaci, etc. Ca şi trăsătură specifică, poate fi observat faptul că spiritele sunt mult mai apropiate de oameni decât zeii şi zeiţele, fiind mult mai puternic implicate în activităţile specifice cotidianului.
Pe de altă parte poate fi observat faptul că animismul reprezintă o caracteristică a populaţiilor care se consideră parte a naturii şi nicidecum superioare acesteia, în special fiind aici vorba de populaţiile de vânători-culegători. În acest context, zeii şi zeiţele nu prezintă o importanţă atât de majoră.
Animatismul. În Melanezia se întrebuinţează termenul mana pentru a defini forţa existentă în toate lucrurile din spaţiul înconjurător al omului. De pildă, forţa unui luptător nu îi aparţine acestuia ci se datorează manei, conţinută fiind într-o amuletă purtată în jurul gâtului. Altfel spus, animatismul reprezintă credinţa în prezenţa unor forţe supranaturale impersonale, care animează Lumea. În sens primitiv, mana reprezintă eficacitatea autentică a lucrurilor.
Mana este o abstractizare extremă, o forţă aflată dincolo de puterea de înţelege a oamenilor. R.H. Codrington consideră mana a fi „virtute, prestigiu, autoritate, noroc, influenţă, sfinţenie”. În America de Nord, mana este cunoscută la Irochezi ca orenda iar la indienii Sioux ca wakonda.
Ca şi o îmbinare a sensurilor magice şi biblice pledează ideea de „mană cerească”, prezentă ca şi salvare Divină pentru israeliţii conduşi de Moise: „Casa lui Israel a numit hrana aceasta „mană”. Ea seamănă cu bobul de coriandru; era albă, şi avea un gust de turtă de miere” (Vechiul Testament, Exodul, 16, 31).
La români, sensul magic al manei este conţinut în calitatea unei substanţe alimentare (de pildă a grâului sau a laptelui) (Pavelescu 1998, p. 207).
Ierarhia de cult.
Preoţii şi preotesele au rolul de a coordona practicile religioase ale membrilor comunităţii de credincioşi. Ei se dovedesc a fi extrem de abili în ceea ce priveşte contactarea şi influenţarea zeilor, în acelaşi timp prezentând şi abilităţi de manipulare a forţelor supranaturale. Au totodată o personalitate puternică şi o forţă remarcabilă de persuasiune.
Totodată, preoţii şi preotesele deţin un statutu şi îndeplinesc o funcţie în cadrul societăţii. Sursa puterii lor este conferită pe de o parte de societate, iar pe de altă parte de instituţia în care îşi desfăşoară rolul.
În societăţile nespecializate din punctul de vedere al ocupaţiilor există indivizi care acumulează prerogative de lider spiritual, manifestându-se în solitudine sau izolare. De obicei aceste persoane dobândesc şi abilităţi de vindecare, iar când se întorc în societate, devenind şamani. Cu toate acestea, prezenţa şamanilor poate fi observată şi în cadrul societăţilor industriale.
Şamanul poate fi considerat a fi un întreprinzător spiritual care acţionează în favoarea unui client, care influenţează sau îşi impune proprie voinţă asupra unor forţe supranaturale (Haviland 1989). În schimbul serviciilor pe care le prestează, şamanul primeşte fie o taxă, fie alimente ori autoritate şi prestigiu. De cele mai multe ori, actele şamanului sunt împletite cu un scenariu care subliniază în mod exagerat pericolul în care se află acesta. Intrarea în transă a şamanului se realizează prin dans şi ritmuri de tobe. În diferite societăţi starea de transă este însoţită de trucuri şi iluzii, cum ar fi de pildă ventrilocismul.
Ca şi caracteristici ale şamanului pot fi amintite viziunile supranaturale, intrarea în stare de transă şi folosirea unui limbaj necunoscut pentru ceilalţi membrii ai societăţii. Şamanul are însă şi atribuţii de vindecător, vizionar şi călăuză a sufletelor.
Originea termenului „şaman” provine de la populaţia Tungus din Siberia, Tunguşii desemnând-ul prin acest termen pe cel care îndeplineşte atribuţiile prezentate mai sus.
Şamanii sunt însă prezenţi şi la alte popoare din zona arctică, de pildă la Eschimoşi, la populaţia Chukchi şi Laponi.
În unele religii şamanii constituie elementul preponderent, în altele însă prezenţa lor poate fi considerată doar o manifestare izolată. Cert este însă că în numeroase cazuri şamanii sunt chiar convinşi de puterile şi abilităţile pe care le posedă.
Semnificaţia şamanismului în societate nu trebuie însă subestimată. Pentru individ este prezentă o stare de euforie, de eliberare a tensiunii interioare. De asemenea, este oferit şi confort psihologic prin faptul că oamenii au senzaţia de a controla forţele supranaturale.
Practici şamanice sunt prezente în cadrul unor mişcări religioase cum ar fi Voodoo, Santeria sau Candomble.
Voodoo este o religie extrem de populară în Haiti, însă poate fi regăsită şi în alte regiuni din Caraibe. Voodoo reprezintă rezultatul sincretismului religios dintre religiile trediţionale vest-africane şi Romano-Catolicism şi care a apărut în rândul sclavilor de pe plantaţii încă din secolul al XVII-lea. Lumea voodoo este populată în special de spirite (Loa), iar în cadrul ritualurilor, rolul de mijlocitor între oameni şi lumea spiritelor îi revine preotului (Ongan) şi preotesei (Manbo).
Religie, magie şi vrăjitorie.
Printre cele mai fascinante practici ritualice se numără în mod cert cele care sunt construite pe ideea conform căreia puterile supranaturale pot fi influenţate în a acţiona spre bine sau rău. Practic, în linii mari aceasta reprezintă şi definiţia clasică în antropologie a magiei.
Magia este întrebuinţată în diferite societăţi pentru obţinerea unor recolte bogate, pentru fertilitatea animalelor, pentru evitarea unor boli la oameni şi animale, şi cu toate că lumea occidentală în general este cunoscută ca fiind adepta demitizărilor, este în continuare fascinată de ideea de magie.
J.G. Frazer realizase deosebirea dintre religie şi magie. Religia reprezintă practic concilierea puterilor superioare omului, despre ea crezându-se că direcţionează şi controlează viaţa oamenilor. Magia, în schimb, reprezintă încercarea de a manipula anumite „legi” ale naturii. În viziunea lui Frazer, magia este o pseudoştiinţă care se deosebeşte de ştiinţa modernă doar prin faptul că există o concepţie eronată asupra legilor care coordonează succesiunea evenimentelor.
Motivul disocierii de ideile promovate de Frazer constă în concepţia lui B. Malinowski despre magie şi ştiinţă. În viziunea sa, magia şi ştiinţa sunt elemente distincte din punct de vedere psihologic, dar prezintă similarităţi în ceea ce priveşte practica socială. Magia modernă, după Malinowski, este reprezentată de propaganda modernă, propaganda politică a naţionalismului, comunismului şi fascismului (Thornton, Skalnik 1993: 39-40).
De remarcat în acelaşi context al teoretizării manifestărilor religioase, este faptul că B. Malinowski propune o definiţie a totemismului. În acest sens, totemismul reflectă credinţe legate de unitatea şi relaţia apropiată a omului cu o plantă, un animal sau cu un obiect neînsufleţit, pe care îl denumim prin termenul tótem (Thornton, Skalnik 1993: 229-230).
Malinowski era posesorul unei viziuni proprii asupra „genezei” religiei, reflectată într-o lucrare publicată în anul 1915,în limba poloneză, Credinţe primitive şi forme de organizare socială, şi care după unele voci (Stocking 1986: 21), constituie baza preocupărilor sale pentru magie şi religie. Antropologul nu privea religia ca un aspect aferent al „fenomenului mulţimii”, ci se axa cu precădere asupra perspectivei durkheimiene a laturii sociologice a fenomenului religios (Stocking 1986: 22).
În general, magia şi miturile au o semnificaţie deosebită pentru locuitorii din Arhipelagul Trobriand. Epidemiile, de pildă, sunt considerate a fi rezultatul acţiunii directe a unor spirite malefice, cunoscute sub numele de tauba’u, percepute ca sursă a tuturor relelor (Malinowski 2001: 167).
Cert este faptul că preocupările civilizatoare ale Occidentului au făcut mai mult rău popoarelor supuse. Superioritatea tehnică şi modul de producţie tipic occidental, adaptate fără consilierea prealabilă venită din partea unui personal calificat, au generat bulversări ireparabile şi fatale în ceea ce priveşte modul de producţie şi spiritualitatea acestor popoare, care în replică, au dat naştere unor manifestări culturale mutante, cum ar fi de exemplu cultele cargo.
În acest sens, în anul 1946, patrule ale Guvernului australian care realizau incursiuni în zonele neexplorate din Noua Guinee, au descoperit triburi primitive aflate într-o efervescenţă religioasă remarcabilă.
În virtutea unei convingeri milenariste, îşi sacrificaseră toate suinele care, nu doar că reprezentau principala lor sursă de subzistenţă, dar erau şi simboluri ale statutului social şi totodată elemente ale unor diferite ritualuri.
Convingerea lor era că după trei zile de întuneric vor apare din cer suine supradimensionate, aducătoare de belşug. Unităţile militare debarcate în timpul celui de-al II-lea Război Mondial în Melanezia erau considerate de indigeni a fi un semn al Apocalipsei.
Soldaţii americani care debarcaseră în Noile Hebride, în drum spre Guadalcanal, îi surprinseseră pe indigeni la construirea unor piste de aterizare, drumuri, docuri şi radare din ramuri de copac, în aşteptarea vapoarelor şi aeronavelor magice ale lui Rusefel (Roosevelt), prietenosul rege al Americii, care le va aduce bunăstarea (Worsley 1990: 230-231), iar avionul şi cargo-ul sunt considerate de aborigeni drept mijloace prin care duhul generos transferă credincioşilor pe pământ o părticică din imensitatea bunurilor pe care le stăpâneşte (Lecca, Andrieş 1972: 213).
preferatele.com  
_______________________________________
Omul, de-ar fi constant, ar fi perfect. ( William Shakespeare )
|
|
fără cusur ( perfect d. p. v. fizic şi sănătos ) , să meargă cu el înaintea preotului la templu , să-şi pună mâna pe capul mielului şi să-şi mărturisească păcatul . Astfel păcatele lui erau transferate asupra mielului . După aceea mielul era jertfit de preot , şi acesta făcea ispăşire pentru păcatele celui ...
, guvenul sa schimbe legile, de salarizare ,pensioare...
