ghituica
apicultor
 Din: com.Gradina;jud.Constanta
Inregistrat: acum 14 ani
Postari: 268
|
|
a doua parte
Melanoza
Este o boală care afectează aparatul genital al mătcii şi glandele salivare ale albinelor lucrătoare.
Etiologie
Contaminarea se face pe cale bucală, mai întâi la albinele lucrătoare, apoi agentul se înmulţeşte în glandele salivare şi de aici se transmite odată cu lăptişorul de matcă.
Simptome
Mătcile atinse de melanoză prezintă inapetenţă, încetează treptat depunerea ouălor, au abdomenul mărit, mobilitate redusă, cad de pe faguri, iar la extremitatea anală prezintă un dop cu excremente uscate. Mor după câteva zile. Ele au ovarele atrofiate şi pline cu aglomerări pigmentare de nuanţă închisă. Melanoza afectează mătcile indiferent de vârstă şi se pare că ea este influenţată de unii factori de mediu şi, în special, de timpul rece şi umed.
Mierea de mană care provoacă tulburări toxice în organismul albinelor favorizează declanşarea melanozei, existând posibilitatea ca boala să fie introdusă în stup odată cu mierea de mană.
Tratamentul
medicamentos nu a fost elaborat încă, motiv pentru care se recomandă înlocuirea mătcilor bolnave şi crearea unor condiţii optime de dezvoltare a familiilor de albine.
Nosemoza
Nosemoza este o boală de invazie a albinelor adulte, foarte răspândită, care evoluează cel mai adesea sub formă ascunsă (cronică , dar şi eruptivă, cu manifestări puternice. Ea apare mai frecvent la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, putând provoca depopularea familiilor de albine când acestea sunt rău întreţinute şi iernate necorespunzător. Acţiunea parazitului este favorizată de existenţa familiilor slabe, de culesul de nectar şi polen, de umezeală, de timpul nefavorabil etc.
Etiologie
Agentul patogen este protozoarul unicelular Nosema apis, care se localizează şi se înmulţeşte în peretele intestinal, împiedicând astfel digestia şi asimilarea hranei. Agentul patogen are două forme: una vegetativă în care parazitul se multiplică în interiorul celulelor epiteliului intestinal al albinei, unde prin acţiunea mecanică iritantă şi toxică produce boala şi o formă sporulată cu un metabolism redus, întâlnită, de obicei, după moartea albinelor sau când este eliminat în mediul exterior.
Sub această formă, el rezistă foarte mult în mediul exterior, germinând din nou în momentul în care ajunge în organismul albinei.
Sporii de Nosema apis au forma unor corpusculi ovali strălucitori, mai laţi la polul posterior, lungi de 5-6 microni şi laţi de 2,5-3 microni.
Suspendaţi în apă sau miere sunt distruşi şi la temperatura de 50°C după 15 minute, la temperatura camerei (22-24°C) rezistă 2 luni, iar la frigider (4°C) numai 3 săptămâni. În cadavrele uscate, sporii se conservă până la 1 an, în excrementele uscate până la 2 ani, în miere circa 258 de zile, iar în faguri între 3 luni şi 2 ani. Razele solare distrug sporii din mediul uscat după 15-32 de ore, iar din cel umed după 37-51 de ore.
Contaminarea
se face pe cale bucală, prin consumul de apă sau hrană infestată. Boala se transmite prin miere, polen, faguri contaminaţi, prin furt, trântori şi inventar. Transmiterea bolii se face şi prin contact direct între matca infestată şi albinele care o îngrijesc, prin roirea familiilor bolnave de nosemoză sau prin practicarea stupăritului pastoral.
Izbucnirea nosemozei primăvara este legată şi de contaminarea în masă a albinelor în timpul curăţirii fagurilor de rezervă infectaţi . Nosema mai poate fi transmisă şi prin intermediul diferiţilor paraziţi ce trăiesc în stup, cel mai important, din acest punct de vedere, fiind molia cerii.
Apariţia bolii în stupină este favorizată de mai mulţi factori, dintre care amintim: iernarea pe miere de mană sau pe miere necăpăcită şi acrită, deranjarea familiilor de albine în perioada de iernare, lipsa mătcii în timpul iernii sau prezenţa în această perioadă a unei mătci neîmperecheate, imposibilitatea efectuării zborului de curăţire, ierni lungi şi umede, primăveri răcoroase, lipsa culesului, intervenţii frecvente şi nejustificate în cuibul familiei de albine, înmulţirea exagerată a acestora, mai ales în partea a doua a anului etc.
Simptome
În forma latentă de boală, manifestările sunt şterse şi de aceea se diferenţiază greu de albinele sănătoase.Familiile cu această formă se dezvoltă greu, prezintă mici pete de diaree pe rame şi stupi şi înregistrează o mortalitate sporită faţă de normal. Manifestările în forma acută de boală sunt mai pregnante. Astfel, familiile de albine bolnave de nosemoză au o activitate redusă primăvara sau după perioadele reci şi ploioase din timpul verii şi se depopulează cu toate că puietul este sănătos.
Albinele bolnave prezintă diaree de culoare brună-deschisă, au abdomenul umflat, îşi pierd capacitatea de zbor, tremură, se târăsc în faţa urdinişului, paralizează, după care mor în masă. Albinele moarte de nosemoză au picioarele adunate sub torace şi aripile întinse.
Când nosemoza este asociată cu diaree, este greu de delimitat cele două boli
Podişorul, pereţii stupului, fagurii şi obiectele din jurul stupului sunt acoperite cu jeturi de diaree.
Mătcile infestate sunt la început mai agitate, apoi devin apatice şi cu o mobilitate redusă, cad de pe faguri, încetează depunerea ouălor, nu se hrănesc şi după un timp mor. Spre deosebire de albinele adulte infestate, mătcile bolnave de nosemoză nu prezintă forme de diaree, din contră sunt cu atât mai constipate cu cât gradul de infestare este mai mare.
Examinarea cu ochiul liber a intestinului extras cu mâna după îndepărtarea capului, permite să se observe la albinele infestate unele modificări macroscopice. Astfel, intestinul mijlociu este mai gros, are culoarea mată-albicioasă, iar striaţiunile transversale nu se mai observă.
Deoarece aceste simptome sunt caracteristice şi altor boli, diagnosticul precis nu este posibil decât prin examen de laborator, care constă în evidenţierea sporilor de nosemoză într-un preparat examinat la microscop.
Tratamentul
ca şi la celelalte boli, se bazează pe acţiunea medicamentelor asociată cu măsuri de ordin igienic şi biologic. Boală considerată în mod oficial contagioasă, nosemoza poate fi combătută în mod eficient cu un antibiotic, fumagilina, cunoscut în comerţ sub numele de Fumidil B. Acest medicament se prezintă în flacoane de 25 g substanţă totală, din care 0,5 g substanţă activă, din conţinutul unui flacon putându-se trata 5 familii de albine. Acest produs se poate administra în funcţie de anotimp, fie în sirop, fie în pastă sau şerbet de zahăr, administrându-se 50 ml sirop medicamentos rezultat din 1 g Fumidil B la 1 litru sirop, la un interval de albine în 10 doze la interval de două zile.
În prezent, la noi în ţară, tratamentul se face cu Protofil, un produs care prin substanţele conţinute împiedică realizarea ciclului evolutiv al lui Nosema apis, inhibă flora patogenă intestinală şi stimulează secreţia enzimelor digestive ale albinelor şi larvelor. Se administrează în sirop 17 ml la litru şi în pastă, 3 ml la kilogram. Cantitatea de Protofil ce se administrează într-un anotimp unei familii variază între 50 şi 80 ml, în funcţie de mărimea şi starea acestora.
Când nosemoza este diagnosticată cu certitudine, se impune dezinfectarea foarte atentă a inventarului. Astfel, fagurii de rezervă se vor dezinfecta cu vapori de acid acetic glacial, formol sau anhidră sulfuroasă. Cu rol preventiv, în fiecare primăvară, apa din adăpătorile din stupină trebuie schimbată zilnic, iar toamna mierea de mană va fi extrasă în totalitate şi înlocuită cu miere florală sau cu sirop de zahăr 2:1. Mătcile vor fi înlocuite tot la doi ani, iar anual 1/3 din fagurii din cuib să fie înlocuiţi cu faguri artificiali, iar cei necorespunzători să fie reformaţi. Nu se vor deranja inutil familiile de albine, mai ales la începutul primăverii, când întoarcerea timpului rece ar putea avea urmări destul de grave şi nu se vor diviza familiile de albine mai târziu de mijlocul verii. Cadavrele albinelor din faţa urdinişului şi de pe fundul stupului se vor aduna şi arde, iar în stupină, pe cât posibil, vom păstra numai familii puternice, bine dezvoltate, cu instinct slab de roire.
Ambioza
Este o endoparazitoză a albinelor adulte ce apare la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, provocată de un protozoar parazit.
Etiologie
Agentul patogen este un parazit unicelular numit Malphigamoeba mellifica, care se localizează în epiteliul tubilor Malpighi şi în intestinul mijlociu al albinelor. Acest parazit se întâlneşte în corpul albinelor infestate, în organele de erecţie, sub formă de chişti. Forma vegetativă se înmulţeşte la începutul bolii, iar chistul are aceeaşi semnificaţie ca şi sporii lui Nosema apis. Chiştii au formă ovală sau rotundă, cu dimensiuni de 6-7 microni şi sunt înconjuraţi de o membrană densă cu contur dublu.
Contaminarea
se face pe cale bucală prin consumul hranei infestate şi a apei potabile din adăpător sau belţi (ape stătătoare) infestate prin dejecţiile albinelor bolnave. Chiştii pătrunşi în tubul digestiv germinează, apoi o parte pătrund în epiteliul intestinal, iar o altă parte înaintează spre tuburile Malpighi, unde-şi desfăşoară ciclul evolutiv şi acţiunea patogenă.
Amibioza este cel mai adesea întâlnită la albinele care sunt infestate cu Nosema apis, dar boala poate apare ca o parazitoză independentă. Condiţiile nefavorabile de iernare, calitatea necorespunzătoare a hranei, temperatura scăzută a mediului extern şi umiditatea excesivă, sunt factori favorizanţi atât ai amibiozei cât şi ai nosemozei.
Simptomele
bolii nu sunt tipice, dar familiile de albine afectate în momentul deschiderii lor, emană un miros neplăcut. Albinele bolnave prezintă abdomenul mărit, diaree sub formă de jet, tremurături ale aripilor şi alte tulburări nervoase. Tuburile Malpighi sunt mai îngroşate decât cele normale şi se observă în structura acestora celule distruse complet sau cu leziuni de diferite grade.
Diagnosticarea bolii se face pe baza semnelor clinice completate de examenul de laborator.
Tratamentul
nu este încă bine precizat, el reducându-se, în principal, la măsurile de profilaxie care sunt identice cu cele descrise la nosemoză
Acarioza
este tot o endoparazitoză a albinelor adulte, care se manifestă mai ales în a doua jumătate a iernii.
Agentul patogen este acarianul Acarapis woodi, un parazit cu dimensiuni microscopice, corpul oval, de culoare gălbuie, segmentat, prevăzut cu opt picioare şi cu un dimorfism sexual accentuat, masculul fiind cu 50 de microni mai mic decât femela (100, respectiv, 150 microni). Corpul parazitului este împărţit printr-o dungă marcantă în două părţi: cefalotorace şi abdomen.
Contaminarea
se face prin albine hoaţe, trântori, mătci şi roiuri infestate. După împerechere, femela pătrunde în prima pereche de trahei toracice şi depune 10-20 de ouă. Oul se transformă în larvă, apoi în nimfă şi adult. Acarienii înţeapă pereţii traheali şi provoacă scurgerea hemolimfei, cu care se hrănesc. Uneori, acarienii mai pot fi întâlniţi şi în sacii aerieni din interiorul capului sau în cei din partea posterioară a corpului. Când numărul paraziţilor a crescut prea mult şi hrana nu este suficientă, femelele părăsesc albina bolnavă şi se fixează pe perişorii de pe toracele albinei, apoi se agaţă de o nouă albină şi vor intra repede în traheile acesteia, deoarece în mediul exterior, fără hrană, aceştia nu rezistă mai mult de 48 de ore.
Acarienii ajunşi în număr mare în traheile albinelor obstrucţionează căile respiratorii şi elimină unele toxine în organismul albinei, determinând boala, care poate evolua sub formă latentă sau sub formă acută. Această evoluţie a bolii este influenţată de vârsta albinelor şi de sezon. La albinele tinere, acarianul pătrunde mai uşor în trahei decât la cele bătrâne, la acestea din urmă lumenul stigmelor este mai mic şi mai bine protejat de perişori.
În timpul iernii, albinele au o rezistenţă scăzută faţă de parazit, datori; stării de semihibernare, iar aşezarea lor în ghemul de iernare permite parazitului să treacă cu uşurinţă de pe o albină pe alta, astfel că primăvara marea majoritate a albinelor mor, iar parazitul infestează puternic albinele tinere, pe măsură ce acestea eclozionează.
Simptome
Albinele îşi pierd capacitatea de zbor, cad în faţa urdinişului unde se târăsc, abdomenul este dilatat, iar corpul prezintă tremurături. Aripile sunt depărtate şi mişcate dezordonat. La începutul îmbolnăvirii, traheile îşi păstrează structura şi elasticitatea aproape normale, iar la infestaţie masivă acestea din albe-sidefii devin mate, cretacee, galbene castanii şi apoi negre. în general, culoarea neagră a traheilor este suficientă pentru punerea diagnosticului
Tratamentul
se face cu ajutorul unor substanţe chimice volatile sau fumigene impregnate în benzi de hârtie de filtru, cu condiţia ca aceste substanţe să omoare paraziţii fără a vătăma însă albinele, puietul, mierea sau păstura. Cele mai eficace produse acaricide netoxice pentru albine sunt preparatul Folbex şi preparatul P.K. Fâşia impregnată prinsă cu o sârmă subţire se introduce printr-un orificiu făcut în podişor, fie între două rame distanţate din mijlocul cuibului, fie într-un spaţiu liber de 10-15 cm între peretele stupului şi primul fagure din cuib, după ce, în prealabil, urdinişul s-a închis ermetic. Stupul se ţine închis o oră după care se deschide urdinişul, iar tratamentul se repetă de 8 ori la interval de 7 zile
Tratamentul medicamentos trebuie asociat şi cu măsuri preventive, dar, deoarece acestea nu au o eficacitate la fel de bună ca şi în cazul altor boli, distrugerea familiilor bolnave în momentul apariţiei bolii şi aplicarea tratamentului la restul familiilor sunt măsuri utile şi eficace.
Brauloza
Brauloza este o parazitoză a albinelor adulte şi, în special, a mătcilor.
Etiologie
Agentul patogen este o insectă apteră, Braula coeca sau popular păduchele albinei.
Femela depune primăvara ouăle pe faţa internă a căpăcelelor, unde larvele se hrănesc cu ceară şi polen. Adulţii, vizibili cu ochiul liber, au culoare brună-roşcată, parazitează albinele doici şi în număr mare mătcile (5-40 de indivizi), unde se hrănesc cu lăptişor, în care scop le excită la baza trompei pentru a provoca reflexul de regurgitare, sau preiau hrana de pe trompa albinelor în momentul în care acestea hrănesc matca.
Contaminarea
se face cu ajutorul trântorilor, a albinelor hoaţe, a mutării fagurilor cu puiet şi miere dintr-un stup în altul, prin unificarea familiilor, prin roire, iar în interiorul stupului, parazitul trece uşor de pe o albină pe alta. Parazitul iernează în stup în stadiul de adult, iar primăvara, femelele încep depunerea ouălor, infestarea cea mai masivă înregistrându-se în lunile august-septembrie, iar odată cu răcirea timpului numărul paraziţilor scade.
Simptome
Albinele sunt neliniştite, iritate, au o activitate redusă şi puterea familiei scade treptat. Paraziţii se văd cu ochiul liber atât pe corpul albinelor cât şi pe cel al mătcilor.
Tratamentul
se bazează pe distrugerea parazitului şi se aplică de obicei în lunile septembrie-octombrie, când familiile au puiet puţin sau deloc şi când paraziţii îşi încetează înmulţirea.
Tratamentul se poate face cu naftalină, camfor sau tutun aplicate pe cartoane care seara se introduc sub rame, iar dimineaţa, acestea împreună cu braulele căzute se îndepărtează, deoarece paraziţii au fost numai ameţiţi. Tratamentul se repetă la 15 zile.
Bune rezultate dau şi fumigaţiile cu foi de tutun administrat pe deasupra, printre rame şi prin urdiniş, combinat cu camforul sau terebentina aşezate pe fundul stupului, cu o seară mai înainte
O altă modalitate de combatere a păduchilor, constă în ungerea mătcii cu miere şi pulverizarea, pe toată suprafaţa ramelor ocupate de albine, de sirop de miere cu apă. Albinele, lingându-se, dau jos păduchii care cad pe fundul stupului. Pentru a împiedica urcarea lor din nou pe albine, se aşează pe fundul stupului, pe un ziar, un strat subţire de naftalină, al cărei miros puternic va ameţi păduchii
Pentru combaterea parazitului se poate utiliza şi fenotiazina sub formă de fumigaţii. Lemnul indicat pentru aceste fumigaţii este lemnul de tei. Pregătirea familiei de albine pentru tratament constă în micşorarea urdinişului la 1 cm, distanţarea ramelor şi acoperirea crăpăturilor. Cu ajutorul unui afumător în care s-a pus pacheţelul de fenotiazina sau frunzele de tutun, se introduc pe la urdiniş mai multe valuri de fum, se astupă urdinişul, se revine după 2-3 minute, se dă din nou aceeaşi doză de fum, din nou se închide urdinişul, apoi, după 10 minute, acesta se deschide. Tratamentul cu fum de tutun se repetă 3 zile la rând, apoi din 10 în 10 zile până la dispariţia completă a parazitului, iar cel cu fenotiazina se repetă de două o la interval de 10 zile.
Când matca este invadată masiv este necesar ca înaintea aplicării tratamentului general, să se procedeze la îndepărtarea mecanică a paraziţilor de pe corpul ei, cu o pensulă înmuiată în alcool sau miere sau o scobitoare. Paraziţii se pot îndepărta de pe matcă şi cu ajutorul fumului de ţigară. Se izolează matca într-un pahar de apă, se dau peste ea 1-2 fumuri de ţigară şi se ţine palma pe gura paharului câteva secunde, timp suficient pentru căderea paraziţilor pe fundul paharului. Deoarece ouăle sunt depuse pe faţa internă a căpăcelelor, se indică ca la extracţia mierii, descăpăcitul să nu se facă cu furculiţa apicolă ci numai cu ajutorul cuţitului.
Varrooza
Această boală este o ectoparazitoză atât a albinelor adulte cât şi a puietului, în special a celui de trântor. Boala a fost descoperită în anul 1904 în insula Java, de către E. Jacobson de unde s-a extins practic în toată lumea, în Europa fiind semnalată pentru prima dată în anul 1967. Varrooza este o boală ascunsă, parazitul acesteia poate exista în stup timp de mai mulţi ani fără să se constate o mortalitate anormală, până în ziua în care infestarea masivă duce la moartea rapidă a familiei.
Etiologie
Agentul patogen este acarianul Varrooa jacobsoni.
Femela prezintă corpul aplatizat, transversal oval, lung de 1,1 mm şi lat de 1,6 mm, de culoare maro-roşiatic, prevăzut cu patru perechi de picioare. Ea se fixează atât pe torace cât şi pe abdomen şi membre, iar în perioadele de înmulţire depune în medie 7-8 ouă în celulele cu puiet, din care după 2 zile ies larvele, care se hrănesc cu hemolimfă larvelor şi nimfelor de albină, iar după 7 zile se transformă în adulţi, ce se împerechează înainte de eclozionarea albinelor. Masculul este mai mic, de formă rotundă, având culoarea albă-cenuşie şi moare după împerechere, din celule ieşind numai femele împerecheate. Femelele împerecheate trec apoi pe albinele lucrătoare, trântori şi matcă, unde se hrănesc cu hemolimfa acestora, fapt ce determină debilizarea şi moartea lor prematură.
Contaminarea
se face cu ajutorul albinelor hoaţe, a trântorilor, a roilor şi a fagurilor cu puiet, precum şi prin practicarea stupăritului pastoral.
Simptome
" În perioada de iernare, paraziţii neliniştesc familia de albine, determinând un consum mai mare de miere, umplerea prematură intestinului cu dejecţii şi apariţia diareii. Primăvara, când în celule cu puiet există un mare număr de paraziţi, albinele eclozionate vor fi neviabile cu aripile nedezvoltate, cu capul şi picioarele diforme. Ele cad pe fundul stupului, de unde sunt scoase afară de către albinele sănătoase.
Parazitul poate fi descoperit cu ochiul liber pe trântori, pe albinele lucrătoare şi matcă, precum şi pe puietul acestora în urma descăpăcirii celulelor. La începutul infestării, acarianul nu poate fi observat cu ochiul liber, datorită numărului redus de paraziţi şi a poziţiei acestuia între inelele abdominale; de unde nu i se poate vedea decât marginea posterioară a corpului. După 2-3 ani de la infestare, numărul acarienilor este foarte mare, se înmulţesc cu repeziciune, iar când 20-30 % din albine sunt parazitate, familia slăbeşte şi moare.
Tratamentul
" Datorită adaptării parazitului la biologia şi viaţa albinelor, au fost utilizate în ultimii ani zeci de substanţe antiparazitare, numeroase metode biologice, fizice şi tehnice de combatere a acestuia, dar rezultatele nu sunt nici în prezent satisfăcătoare. S-a constatat că după tratamente corect efectuate toamna, vara şi toamna anului următor, aceleaşi familii pot fi intens parazitate.
Pe plan mondial, cele mai utilizate substanţe în combaterea varroozei au fost: fenotiazina, acidul formic, acidul lactic, timolul, camforul, uleiul de eucalipt, clorbenzilatul, brompropilatul, cumafosul, cimiazolul, amitrazul, cianpiretrinoidul de sinteză şi fluvalinatul (mavrikul).
La noi în ţară, varrooza a fost combătută cu medicamentele Sineacar şi Arahnol, iar în prezent se utilizează Varachetul (pe bază de amitraz), Mavrirolul, Apistanul (pe bază de fluvalinat) şi BeeVital-ul (pe bază de uleiuri eterice).
Varachetul se administrează sub formă de fumigaţii prin urdiniş sau pe deasupra ramelor. Pentru fiecare familie se utilizează o bandă de carton cu 2-4 picături în funcţie de tipul de stup. Doza recomandată are un efect bun atunci când se etanşează bine stupul, altfel o parte din substanţa activă volatilizată se pierde prin fisuri sau spaţii create prin închiderea necorespunzătoare a acestuia. Primul tratament se face primăvara, când albinele au început activitatea normală, al doilea tratament se efectuează după extragerea mierii de salcâm, iar alte trei tratamente se fac toamna în lunile septembrie şi octombrie, intervalul dintre acestea fiind de 7 zile. Ultimul tratament cu Varachet trebuie să se execute în absenţa puietului căpăcit, deoarece acesta păstrează paraziţii şi odată cu ecloziunea albinelor rămân în stup peste iarnă, reproducându-se primăvara odată cu prima generaţie de albine.
Mavrirolul, la fel ca şi Varachetul, pătrunde în organismul paraziţilor şi le blochează funcţiile enzimatice şi nervoase. Medicamentul este îmbibat în benzi de material textil. Benzile se aşează deasupra ramelor, transversal, iar după 7 zile se introduc vertical între ramele 3-4 şi 7-8. La roi şi familiile slabe, banda se aşează lângă un fagure lateral cu puiet. Perioada optimă de introducere a benzilor este prima jumătate a lunii august şi ele se menţin în stup timp de 40 de zile, apoi se scot din stup. Nu se face tratarea în timpul culesurilor principale. Este necesar ca tratamentul să fie completat cu două fumigaţii cu Varachet toamna, când familiile de albine nu mai au puiet.
Apistanul este un cianpiretrinoid de sinteză, impregnat în benzi de material plastic, produs de firma Sandoz. Conform prospectului se folosesc două benzi, timp de 40-60 de zile, numai în sezonul activ. A fost aprobată folosirea lui şi la noi în ţară.
BeeVital-ul se administrează între rame, pe albine, prin stropirea acestora cu substanţa activă.
Nu se admite folosirea la noi în ţară pesticidelor sub formă de soluţii sau emulsii, prin stropirea albinelor sau în hrana lor, deoarece poluează grav atât organismul albinelor cât şi ceara, mierea, polenul, lăptişorul şi propolisul.
Senotainioza
Este o ectoparazitoză a albinelor adulte, destul de răspândită printre acestea
Agentul patogen este o dipteră vivipară, denumită Senotainia tricuspis. Această muscă este mai mică decât musca comună (6-8 mm), de culoare cenuşie-deschis, cu o dungă albă pe cap. Femelele împerecheate îşi petrec cea mai mare parte a timpului în stupină şi urmăresc albinele sau trântorii, depunând din zbor larvele pe corpul acestora. Imediat după ce au fost depuse pe albină, larvele lungi de 0,7-0,8 mm şi cu un diametru de 0,17 mm pătrund în organismul insectei la nivelul părţii dorsale a articulaţiei cefalotoracice şi se hrănesc cu hemolimfă şi ţesuturi vii.
Când larva s-a dezvoltat suficient (15 mm lungime şi 3 mm diametru) părăseşte cadavrul albinei (6-11 zile) şi intră în pământ la o adâncime de 3-4 cm, unde după 1-2 zile se transformă în nimfă, iar după 7-12 zile în muscă. Într-un sezon apicol pot să apară două generaţii de muşte, iar iernarea acestora se face în stadiul nimfal. Femela este vivipară şi poate produce între 700 şi 800 de larve (Simintzis, 1949; Giordani, 1956; Boiko, 1959).
Contaminarea
albinelor lucrătoare şi a trântorilor se face prin atacul direct, în timpul zborului, al muştei parazite, care-şi depune cu această ocazie larvele pe corpul acestora. Contaminarea este mai puternică pe timp cald şi însorit, în timp ce pe timp rece şi ploios, contactul albinelor cu musca parazită este redus.
După ce penetrează muşchii toracici, larva trece în următoarea etapă de dezvoltare larvară, în care se hrăneşte cu hemolimfa gazdei atâta timp cât aceasta trăieşte. Larva este de culoare alb cu negru, are părţile bucale sub formă de coasă şi are 1,5 mm lungime şi 0,5 mm lăţime.
Larvele, în număr de una sau mai multe, se fixează în cavitatea toracică, de unde pot migra în cavitatea cefalică şi abdominală. Când albina-gazdă moare (de obicei la 2-4 zile după parazitare), larva se hrăneşte cu ţesut solid şi trece în următoarea etapă de dezvoltare.
Devorează muşchii toracici şi alte părţi moi ale toracelui şi capului.Când ajunge la 8 până la 9 mm în dimensiune, abadonează cadavrul gazdei şi intră sub pământ, pentru a completa ciclul evolutiv. Aici devine individ matur, în 7-12 zile (Boiko, 1958) sau 16 zile (Giordani, 1956).
Femelele acestei muşte se întâlnesc în stupină din mai până în octombrie, în număr foarte mare în iulie-august, de dimineaţa şi până seara, dispărând din stupină atunci când temperatura atmosferică depăşeşte 30°C. Pe timp favorabil, în 1-2 zile depune toate larvele pe corpul albinelor.
Simptome
Albinele culegătoare se debilitează, îşi pierd capacitatea de zbor şi familiile se depopulează rapid. Uneori, la albinele moarte se pot observa trepidaţii ale abdomenului, datorate mişcărilor pe care le fac larvele parazite din organismul lor în căutarea hranei. Diagnosticul se bazează pe semnele clinice şi pe examenul de laborator.
Tratamentul
constă în aşezarea pe capacele stupilor (locul unde poposesc senotainiile) a unor cartoane albe, pe care se aplică o soluţie de amidon în care se înglobează insecticide în proporţie de 1-2 %. Se pot folosi şi vase de culoare albă cu apă, care se aşează tot pe capacele stupilor şi în care se vor îneca un număr mare de muşte, acestea fiind puternic atrase de culoarea albă a vasului.
_______________________________________
proverbele 9;10
,,Teama de Iehova este inceputul intelepciunii,si cunoasterea Celui Preasfant este pricepere.,,
|
|
