catalingiurgila
apicultor
 Din: Tg-Frumos-Iasi 11-07-1980
Inregistrat: acum 16 ani
Postari: 930
|
|
Istoricul apiculturii moderne
În cadrul apiculturii tradiţionale erau utilizaţi stupii ficşi în care albinele construiau fagurii de sus în jos şi îi fixau cu ceară şi pe părţile laterale. Astfel, un fagure putea fi scos, doar dacă era tăiat. În cazul stupilor orizontali accesul se putea face mai uşor, prin două părţi, faţă de stupii verticali care puteau fi accesaţi doar prin partea de jos.
În Anglia au existat experimente prin care se încerca construirea stupilor din diferite unităţi. În 1649, William Mew a inventat un stup care era format din cutii stratificate, fără rame. Albinele aveau tendinţa să depună miere în cutiile de deasupra care erau scoase atunci când erau pline de faguri cu miere. Gedle a patentat în 1675 un stup care avea câte un cadru în interiorul fiecărei cutii, cadru de pe care albinele trebuiau să înceapă construcţia fagurelui.
Stupul grecesc
Stadiile de dezvoltare a stupilor au condus la stupul cu rame mobile care este folosit în prezent. Stupul cu rame mobile este originar din Grecia şi a fost descris de Sir George Wheler în cartea sa din 1682, A journey into Greece. Autorul a descris stupii pe care i-a văzut în mănăstirea Sfântul Cyriacus de pe muntele Hymettus din Attica. Stupul avea forma unui vas mare pentru flori, iar albinele îşi construiau fagurii de la nişte rame aşezate peste vas, care nu erau lipite de marginile laterale, pentru a putea fi scoase una câte una. Cu aceşti stupi călugării efectuau mai multe operaţiuni: inspectau şi manevrau familiile în timp ce albinele lucrătoare se aflau la cules, divizau familiile, controlau roitul, recoltau miere fără să distrugă ramele cu puiet şi se asigurau că albinele au suficientă hrană pentru a putea supravieţui peste iarnă.
În 1970, Abbot della Rocca, care a văzut stupi în Insula Creta, şi care erau probabil asemănători celor din Grecia, a publicat cartea Traité complet sur les abeilles în care există un pasaj în volumul 2 (p. 467-469) din care reiese că el a înţeles importanţa spaţiului care trebuie lăsat albinei pentru a se deplasa printre faguri. Şi François Huber a înţeles importanţa spaţiului albinei denumindu-l: distanţa egală care trebuie păstrată în mod uniform între faguri. Huber a consturit un stup cu rame mobile de tip acordeon care putea fi deschis ca o carte. În Anglia, Robert Golding a descris în 1947 un stup grecesc îmbunătăţit cu rame între care se păstra o distanţă corespunzătoare. Alţi stupi cu rame mobile au fost inventaţi în 1806 de Petr Prokopovich din Rusia şi în 1848 de Dzierzon din Germania, însă ramele erau aşezate prea aproape de pereţii stupului, iar albinele uneau cele două părţi cu fagure sau propolis, astfel încât trebuia ca ramele să fie tăiate pentru a putea fi scoase afară. Toţi aceşti stupi au fost invenţii destinate stupăritului în zonele de pădure şi aveau o uşiţă în partea din spate, ca şi stupii din buşteni verticali.
Lorenzo Langstroth (1810-1895)
Progresul practic a fost făcut în anul 1851 de către reverendul L. L. Langstroth din Philadelphia care a încorporat rame mobile în cutii stratificate. Principiul după care a fost construit stupul cu rame mobile a fost descoperirea spaţiului albinei, un loc pe care albinele îl folosesc ca pe un coridor. Teoretic, acest spaţiu este de 6 până la 10 mm, iar practic este de obicei de 8 mm. Reverendul Langstroth nu şi-a revendicat invenţia, el a fost doar cel care a identificat nevoia spaţiului albinei, atunci când a creat stupul practic, cu rame mobile. Stupii cu rame mobile au fost inventaţi înainte de anul 1852, când stupul Langstroth a fost patentat, însă aceştia nu erau practici, deoarece erau fie prea complicaţi, fie prea scumpi. Langhstroth a făcut experimente cu mai multe tipuri de stupi, însă doar în luna octombrie a anului 1851 şi-a dat seama cât de avantajos este să se ţină cont de acest spaţiu. La 5 octombrie 1852, Langstroth a obţinut un patent pentru inventarea stupului cu rame mobile: o cutie cu rame aşezate paralel, în care părţile laterale şi părţile de jos ale ramelor respectau spaţiul albinei.
Utilizarea stupului de tip Langstroth s-a extins rapid, la început în America de Nord, Europa şi în restul lumii, acolo unde apicultorii au aflat de existenţa stupului prin intermediul cărţii publicate de Langstroth în 1853. Charles Dadant care a emigrat din Franţa în SUA în 1863, a avut un rol important în extinderea utilizării stupului cu rame mobile. În multe ţări au început să apară reviste apicole, iar apicultorii au început să înfiinţeze primele societăţi apicole. Din 1857 au început să fie folosite foile de ceară artificială inventate de Johannes Mehring, care erau mai rezistente pentru extractorul de miere centrifugal, inventat de italianul Francesco de Hruschka în 1865. Deoarece foile de ceară erau însârmate, erau mai rezistente la viteze mai mari de rotaţie ale extractorului.
Albinele europene în alte regiuni
Până în anii 1600 albinele melifere din specia Apis erau prezente doar în Europa, Asia şi Africa. Albinele europene (Apis mellifera) au fost duse, cel mai probabil în coşniţe, din Anglia în America de Nord. Alte destinaţii ale albinelor europene au fost insulele Leeward, Sfântul Kitts şi Nevis în 1688 şi regiunea Guadelupa în 1689. În 1784 au fost duse din Florida în Cuba. Din Spania şi Portugalia, albinele au fost transportate în America de Sud, ajungând pentru prima dată în Brazilia în 1839, şi în Peru în 1857. În Australia albinele au fost transportate cu succes în 1810 şi în Noua Zeelandă în 1839. Cu excepţia Insulelor Hawaii unde albinele au fost aduse în 1857, multe insule din Pacific au rămas fără albine până după anii 1950.
Albinle melifere europene au fost importate în ultimele secole de Egipt şi Israel, pentru că s-au dovedit a fi mult mai productive decât albinele din rasele native. Japonia, China şi Thailanda care aveau albine din specia Apis cerana, au importat albine melifere din Europa. Albine din regiuni tropicale din Africa au fost duse în America de Sud în 1956, producându-se astfel o hibridizare între albinele prezente şi albinele din Africa tropicală, iar albinele rezultate au fost denumite de apicultori albine africanizate. În următorii treizeci de ani albinele africanizate s-au răspândit în aproape toată America Centrală şi America de Sud. În 1988 erau prezente în 21 de ţări, din Argentina, până în Mexic.
În 1986 albine din specia Apis florea din Asia, au fost găsite în Sudan, iar albine din specia Apis cerana au fost găsite în vestul Noii Guinee şi în Papua Noua Guinee. În 1880, Frank Benton a avut o încercare fără succes de a aduce patru familii de albine din specia superioară Apis dorsata din sud-estul Asiei în SUA, deoarece albinele au murit pe drum.
Modificat de catalingiurgila (acum 15 ani)
_______________________________________
Telefon-0727706953
|
|
