catalingiurgila
apicultor
 Din: Tg-Frumos-Iasi 11-07-1980
Inregistrat: acum 16 ani
Postari: 930
|
|
Apicultura cea mai veche indeletnicire.
Este uşor de înţeles că omul a fost atras din cele mai vechi timpuri de albine şi produsele lor.
Dacă se ia în consideraţie faptul că habitatul acestor animale se deosebeşte mult de cel al altora, se poate uşor concluziona de ce omul le-a acordat atenţie şi s-a interesat de aceste insecte şi de fagurii lor.
Instinctul sau poate un accident l-au făcut să guste mierea şi din acel moment, cunoscîndu-i gustul, să o caute şi s-o folosească pentru alimentaţia sa.
Datele cele mai vechi cunoscute sunt cele descoperite de Hernandez Pacheco în 1921, respectiv diferite picturi în peşterile Păianjenului din Bicorp, Valencia. El spunea că pentru a înţelege semnificaţia unei astfel de scene pictate, trebuie să se ţină seama că prin râpele acelor meleaguri albinele îşi făceau cuib în crăpăturile stâncilor; roiurile abundau în marele Paredon de la Rebolia, în rocile din apropierea imediată a peşterii în care s-au găsit picturile şi chiar şi în perioada descoperirii era o practică curentă printre ţărani să se folosească de zilele reci de iarnă pentru a coborî cu frânghii şi scări pereţii de piatră pentru a lua fagurii.
Vor trece secole până ce se vor descoperi, în cadrul surselor istorice, referinţe la albine, miere şi ceară, dar este foarte semnificativ un fapt: pe cele mai vechi documente scrise care se cunosc, tabletele de argilă ale culturii mesopotamiene, care datează din anii 2700 î.C., există citate care menţionează mierea ca medicament.
Aproximativ 1000 de ani mai târziu, în Egipt se scria papirusul “lui Ebers”, una din sursele cele mai importante pentru cunoaşterea medicinei egiptene; şi acesta citează atât mierea cât şi ceara ca medicamente.
În civilizaţia Indu apar de asemenea mierea şi ceara folosite pentru compoziţia produselor destinate vindecării bolnavilor şi se atribuie Azwin-ilor, zeii Soarelui, descoperirea mierii. Foarte interesant este faptul că pe Krishna şi Vishnu textele îi numesc frecvent Madhumaskha, nume derivat de la cel al albinei – poate ca o referire la hărnicia şi la ordinea care îi caracterizează pe aceşti doi zei.
Mitologia greacă admite că Jupiter a fost hrănit de albinele de pe muntele Ida, care au elaborat mierea în acest scop.
Mitologia nordică leagă de zeul Odin această substanţă, cu care se prepară o băutură care avea virtutea de a transforma în poet pe orice muritor care ar fi băut-o – poate o reprezentare a dulceţii poeziei.
În ceea ce priveşte creşterea albinelor şi folosirea produselor lor, nu dispunem de date certe în legătură cu originea ei; o legendă grecească o atribuie lui Aristeu, regele Arcadiei, care i-a învăţat pe supuşii săi cum să păstreze roii. Aristeu, păstor de turme şi îngrijitor de albine, ar fi, după mitologie, fiul lui Apolo şi al Cirenei.
Virgiliu, în una din Georgicele sale, menţionează că cea mai bună metodă pentru a obţine un roi era sacrificarea unui taur tânăr, închiderea lui într-o cabană unde este lăsat să intre în putrefacţie. “În primăvara următoare, spune el, se vor naşte de aici viermi care nu vor întârzia să se transforme în albine”. Această credinţă este amintită şi de un relief de pe mormântul lui Chelderic, rege al francilor în secolul al V-lea – unde sunt sculptate trei sute de albine înconjurând capul unui taur. Se remarcă astfel un obicei comun al mai multor popoare.
Fără a putea preciza când apare acest obicei, se poate aminti că anumite popoare din Orient şi Orientul Mijlociu obişnuiau să instaleze stupi pe mormintele acelor personaje care s-au distins în timpul vieţii prin curaj. Trebuie să se menţioneze acest obicei deoarece destul de frecvent au afirmat istoricii din secolul trecut că pe locul unde se află înmormântată o anumită persoană cuibăresc albinele, iar dacă cel înmormântat avusese vreo legătură cu medicina, ei atribuiau mierii din fagurii respectivi o excepţională virtute curativă.
Ce voiau să exprime acele popoare punînd faguri pe morminte? S-ar putea da multe interpretări – una, ar fi că albinele păzeau mormântul de atacul duşmanilor sau de jafuri, cu acelaşi zel cu care îşi îngrijeau fagurele şi matca, întreg roiul atacând pe oricine îndrăznea o profanare. Alţii cred că aşa cum în anumite civilizaţii morţii erau îngropaţi cu alimente pentru călătoria lor pe lumea cealaltă, prin instalarea unui roi, li se asigura poate hrana pentru acelaşi scop. Se admite cel mai frecvent că albinele ar fi un simbol al nemuririi, deoarece au fost considerate ca spirite sau vânturi care-şi schimbă locul, dar niciodată nu mor; de aceea punerea lor pe morminte vrea să arate că învăţămintele pe care cei îngropaţi le-au dat în timpul vieţii lor vor fi mereu amintite şi vor perpetua memoria lor.
Cele mai vechi date ştiinţifice în legătură cu albina şi produsele sale sunt oferite de părintele zoologiei, Aristotel, care în “Istoria Animalelor” se ocupă pe larg de ele.
În şase cărţi ale operei sale se ocupă de această insectă, de diferitele sale specii, descrie viaţa lor, felul în care se reproduc.
Albinele au recoltat şi au depozitat mierea cu mult timp înainte de apariţia omului pe pământ. Primele urme istorice legate de recoltarea mierii de către om, datează din neolitic sau de la finele paleoliticului, adică de aproximativ 12.000 de ani, şi care aşa cum s-a menţionat sunt atestate de o pictură rupestră descoperită în anul 1921 în peştera Păianjenului, de lângă Valencia, Spania. Această practică primitivă de recoltare a mierii ce constă în utlizarea unui băţ şi a unui recipient pentru obţinerea mierii este încă perpetuată şi în zilele noastre, dar într-o manieră puţin mai evoluată, în Botswana şi în Nepal
Egiptul este însă locul în care se găsesc primele mărturii ale practicării apiculturii. În Grecia şi în Roma antică însă apicultura era cunoscută foarte bine. Sclavul însărcinat cu această activitate era numit “apiarus” la romani şi “mellitorus” la greci. În acea vreme, recoltarea mierii se făcea prin afumarea stupilor apoi prin tăierea fagurilor fără însă a fi luaţi în totalitate, lăsând astfel provizii albinelor. Pentru tăierea şi răzuirea cerii, apicultorul acelor timpuri utiliza cuţite speciale din fier forjat, practic identice cu instrumentele utilizate încă şi astăzi. Mierea era apoi filtrată şi lăsată în repaus câteva zile pentru a permite ridicarea la suprafaţă a impurităţilor, după care era depozitată în amfore.
Secolele următoare nu au antrenat o revoluţie majoră în tehnicile apicole: metodele au fost chiar mai rudimentare şi mai crude, devreme ce în aceasta perioadă se practica recoltarea totală a mierii şi distrugerea coloniilor prin înnecare sau asfixiere.
În epoca noastră, recoltarea din stupi cu rame mobile se aplică în condiţiile în care 80 până la 90% din celulele ce conţin miere au fost operculate (căpăcite) de către albine cu un strat subţire de ceară. Recoltarea se face în general după un “cules” – ce corespunde perioadei de producţie de nectar – şi în general, în emisfera nordică, se face către sfârşitul lunii mai, terminându-se în noiembrie. Această perioadă de cules este diferită de la o regiune la alta şi depinde de condiţiile climatice şi sezoniere.
Dacă producţia de miere îşi păstrează caracterul său artizanal, numeroşi sunt producătorii care fac apel la procedee automatizate.
- Polenul
Biblia, Talmudul, Coranul, manuscrisele Orientului, scrierile Greciei antice ale Romei antice şi ţările din Orientul Mijlociu, Rusia, ţările slave… toate culturile, toate religiile, au lăudat, de-a lungul timpului virtuţile polenului şi ale mierii ca surse de tinereţe veşnică şi o garanţie pentru sănătatea oamenilor. În timpurile biblice, totuşi, nu există referiri particulare despre polen în scrierile sacre, ci mai curând asupra produselor stupului în general.
Albina a fost aleasă de nobili pentru a figura pe blazoanele lor, ca semn de hărnicie şi ordine; un astfel de exemplu este cel al lui Urbano al IV-lea.
· de-a lungul timpurilor mierea a fost întotdeauna acceptată ca unul dintre cele mai fine alimente accesibile omului. Cu secole în urmă, când rasele primitive traiau în strânsă legătură cu natura, acestea erau forţate să-şi procure hrana mergând în căutarea ei. Pe măsura intervenţiei progresului şi apariţiei civilizaţiilor antice, mierea era privită şi lăudată în scrierile diferiţilor autori. Ea a fost menţionată în Biblie, Koran, Talmud şi era foarte apreciată de romani, greci şi egipteni.
· De fapt, în fiecare teritoriu populat cu albine exista aceeaşi credinţă legată de puterile miraculoase ale mierii utilizată atât ca aliment cât şi ca medicament. Grecii antici o numeau “Nectarul Zeilor”: scriitorii şi învăţaţii multor civilizaţii credeau că acest nectar este un aliment minune şi depozitarul binefacerilor medicinale.
· Cele mai vechi documente cu privire la folosirea cerii provin de la străveechile civilizaţii cuprinse în aria dintre Tigru şi Eufrat, unde în anul 5.000 î.C., se vorbea deja limba sumeriană, iar în anul 4.000 î.C., aa început să apară scrierea pe tăbliţe de argilă.
· În Irak, la Nippur, au fost descoperite două fragmente din ceramică, apreciate ca provenind din anii 2100 – 2000 î.C. Ele sunt considerate a fi cele mai vechi documente referitoare la miere şi ceară scrise în limba sumeriană şi conţin un text ce se referă la o reţetă de leacuri şi unsori pe baza acestor produse.
· În Egiptul antic se folosea multă miere şi ceară de către preoţi în cadrul diferitelor ritualuri. Albina, stilizată, figura în numeroase morminte şi pe statui, ea reprezentând chiar simbolul regelui Egiptului de Jos din anul 3200 î.C.
· În urma examinării conţinutului unor piramide s-a putut constata că egiptenii conservau fructele în miere, iar pentru îmbălsămarea cadavrelor, alături de alte substanţe, se găsea de asemenea mierea şi ceara.
· Mierea şi ceara, menţionate în papirusuri (Georg Ebers şi Edwin Smith) ca medicamente, reprezintă surse importante pentru cunoaşterea medicinei egiptene. Egiptenii foloseau crčme pe bază de ceară, pentru protejarea pielii împotriva razelor soarelui.
· Prima monedă cunoscută în lume, are gravată pe ea albina ca simbol al hărniciei şi aparţinea civilizaţiei din Efesul secolului IV î.C.
· Pliniu cel Bătrân, reputat enciclopedist roman, se ocupă pe larg de albine şi produsele lor în lucrarea sa Istoria naturală. Ca şi alţi învăţaţi ai timpului prezintă numeroase şi amănunţite utilizări ale cerii, fapt ce demonstrează că se cunoşteau modul de xtracţie, purificare şi chiar de înălbire a cerii.
· Înălbirea cerii se practica mai ales în Cartagina, unde produsul obţinut a căpătat denumirea de “ceară punică”.
· Apiculura în Dacia. În ce ne priveşte, existenţa unei prime mărturii scrise privind apicultura la daci se datorează “părintelui istoriei” Herodot (485 – 421 î.C.). Acesta, voind să meargă în Sciţia şi trebuind să treacă Istrul (Dunărea) a aflat de la tracii de pe malul drept al fluviului că pământurile de dincolo de apă nu pot fi călcate cu uşurinţă din cauza mulţimii albinelor care nu dau nimănui îndemn să pătrundă pe acele meleaguri. Această informaţie trebuie luată în sensul unei mărturii privind răspândirea apiculturii în vechea Sciţie.
· Cercetările arheologice au demonstrat existenţa prisăcarilor încă din timpuri străvechi. Afirmaţia apare şi în lucrarea Anabassis a marelui istoric grec Xenofon (430 – 355 î.C), care a scris: “hrana geţilor consta în primul rând din miere, legume, lapte simplu sau preparat şi foarte puţină carne, căci credinţa în Zamolxes îi oprea
Modificat de catalingiurgila (acum 13 ani)
_______________________________________
Telefon-0727706953
|
|
